...

Cred că am adormit puţin, pentru că, deschizând ochii am observat că nu mai sunt singură în compartiment. O tânără de vreo 25 ani mă analiza cu răceală prin ochii ei albaştri, îngheţaţi. Era ceva în ei care mă înspăimânta, şi vroiam să fug, dar aveau şi un farmec malefic care mă ţinea pe loc, care mă fascina, care se juca cu mine. Cred că era cea mai frumoasă femeie pe care o întâlnisem vreodată. Părul ei lung, negru, mătăsos şerpuia pe umerii ei albi, târându-se până la sânii rotunzi perfecţi, acoperiţi graţios de catifeaua sângerie a rochiei ei. Mă privea cu interes vădit, schiţând o iluzie de zâmbet în colţul buzelor roşii, răscoapte. Ezitam să îi vorbesc, dar simţeam o nevoie dureroasă de a o cunoaşte. Era perfectă.
- Încotro mergi...?
Am tresărit auzindu-i vocea. Avea un sunet ce nu-l mai întâlnisem până atunci. Părea asemenea clinchetului de cristale, plin de feminitate si farmec, dar în acelaşi timp avea o notă sobră, asemenea unui clopot dintr-o capelă veche. Am simţit în vocea ei că deja ştia răspunsul, şi că în spatele întrebării era o întreagă poveste, însă cumva, privirea rece îmi poruncea să răspund, să îi ascult voia, să mă supun.
-Londra, am răspuns, încă privind-o cu admiraţie mută, aproape divinizând-o.
- Eşti încă tânără. De ce ai ales acest drum?
- Vreau un viitor, caut o viaţă mai bună, împlinire... Fără să vreau, îmi deschideam sufletul în faţa acestei necunoscute care mă domina.
A zâmbit. Însă în acel zâmbet nu am găsit nici o urmă de blândeţe. Era atât de ferm, de studiat, de perfect.
- Viaţă mai bună? Viitor? Tot ce cauţi tu e putere, libertate. Poate chiar... dragoste, spuse ea meditativ, un pic surprinsă. Privirea ei îmi citea pâna şi cele mai ascunse taine ale sufletului. Într-adevăr... poate că de fapt nu căutam ceva mai bun, poate că de fapt tot ce vroiam era să-mi cunosc adevăratul eu, să văd cine sunt cu adevărat, ce pot, ce ştiu...
***