Mit de toamnă

[postat la insistenţa colegilor. scris în timp ce ascultam dead memories- slipknot.
şi e a doua poezie pe care am scris-o vreodată. doar k asta e tema la română. evoluăm :> Aplauze pt mine :> ]


Erau ei doi.
Şi se iubeau
Cum nu e dragoste mai mare.
Ea- tânără fermecătoare,
El- semizeu printre eroi.

Şi era iarnă.
Dar bărbatul
De frigul crunt nu se-ngrijea
Căci, gingaşă, ea-l mângâia
Trezind în el, din nou, băiatul.
Reci fluturi de cristal roiau
În jurul lor în acea seară.
Trăiau din plin, puteau să moară.
Şi iarna lor se termina...

Şi-i primăvară.
Ascultau
Întinşi pe iarba fragedă şi flori,
Cum glas de vânt şi de privighetori
Petale nou-născute sărutau.
Şi totul, din cenuşă, renăştea cântând.
Cântau şi ei, sărbătorind iubirea.
Muşcau mereu şi lacom fericirea,
Dar primăvara lor se termina...

Şi era vară.
Ea zâmbea
Păşind vioi prin stropi de ploaie.
A marii lor iubiri văpaie
Nechibzuit de mult creştea.
Şi le plăcea
Să-şi vadă focul reflectat în soare,
Să se sărute cu ardoare,
Dar vara lor se termina...

Şi era toamnă.
Ea plângea.
Priviri ce ucideau, pline de ură,
Să o iubească oare cum putură?
Sau poate că doar... o minţeau?
Iar frunze galbene cădeau,
Lăsând natura să pozeze nud.
Ea săruta pământul ud
Şi toamna ei acu-ncepea.

Şi era toamnă.
Ea tăcea.
O! cât şi-ar fi dorit să fie
Copac, pământ sau cochilie
De melc...sau poate - stea?
Sau poate toamnă? de ce nu?
Căci toamna abia începea...

Şi era toamnă.
Ea cădea.
Căderea ei nectar fusese,
Iar toamna-n braţe îi prinsese
Sufletul trist.
Iar corpul rece...împietrea.
O ploaie sură tremura...
Şi toamna fiica îşi găsise.

Era doar ea.
Şi era toamnă.
Acum, prin lacrimile ei,
Vioi păşea o altă fată.
Îşi amintea de altă dată
Şi-o rană veche sângera...
Iar toamna veşnică era:
Era, va fi şi azi mai este.