Cum să vezi partea plină a paharului
(Take it easy)
În societatea de astăzi suntem înconjuraţi de atâţia factori disturbatori, încât până să ajungem de acasă la muncă sau la şcoală, suntem deja convinşi că viaţa îşi bate joc de noi, nemiloasă, sadică şi fără dorinţa de a-şi focaliza furia asupra altcuiva.
Mereu suntem noi (şi numai noi) victimele.
Ne dă cafeaua în foc, nu avem apă caldă, ne înghesuim în maxi-taxi ca sardinele-n conservă, ne împiedicăm, întârziem şi nu găsim mai niciodată timp pentru a fi fericiţi.
Adică: atunci când cineva ne calcă pe picior şi îşi cere scuze, şi noi ştim că a făcut-o neintenţionat (că doar nu şi-o fi planificat asta) – alegem să îi acceptăm scuzele, sau să-l înjurăm o jumătate de oră? De ce este aşa de greu să zicem „e ok, stai liniştit” şi e mult mai simplu şi plăcut să purtăm un întreg discurs necenzurat, care oricum nu schimbă nimic.
Eu sunt irascibilă. Recunosc.
Mi-e destul să văd cum merge cineva pe stradă şi scuipă, sau cum ascultă muzică proastă la telefonul mobil în vre-un local, că deja simt că mă asfixiez şi vreau să-i dau două perechi de palme. Dar nu o fac. De obicei, din două motive:
1. Nu am destulă forţă fizică
2. Ce drept aş avea eu să mă bag în viaţa şi alegerile omului.
Citisem undeva că oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu. Totuşi, nu putem obliga pe nimeni să facă altfel decât decide. Şi trebuie să înţelegem acest lucru. Trebuie să profităm de viaţa noastră, că oricum e scurtă, şi să zâmbim mai des, că sincer – nu e aşa de greu cum pare!
Şi data viitoare când o să-mi dea cafeaua în foc o să încerc să înjur mai puţin, o să încerc să fiu mai optimistă şi să nu mă stresez prea mult, pentru că nervii nu schimbă situaţia, şi nici zâmbetul nu o schimbă, dar măcar zâmbetul prelungeşte viaţa cu o oră, iar stresul duce la demenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu