Mă trezesc obosită, cu cearcăne palide sub ochi şi mă scurg dintre cearşafurile violete, şifonate nervos de neliniştea mea.
În corpul meu, sângele picură greu şi pulsează apăsat, într-un creier înceţoşat de sumbra dimineaţă canceroasă.
Tu încă mai dormi, respirând liniştit, cu exactitatea unei bombe dezamorsate de sute de ani lumină.
Ies goală din camera scăldată în negrul dimineţii, încercând să păşesc uşor, fără să fac zgomote lemnoase, metalice, plastice sau sticloase, însă uşa stafidită urlă agresivă, asemeni unui bărbat drogat dintr-o bodegă ieftină, cu mese cariate şi bere vărsată pe jos.
Tu mârâi încet (ţi se pare că o să sperii zgomotul, şi că el va fugi ruşinat, ghemuindu-se schelălăind într-un colţ) şi te răsuceşti într-un semi-nod uman, încătuşând metalic mătasea rece, ce-ţi scaldă corpul, parţial şi periodic, în pete de culori dintr-o paletă moartă.
Păşesc pe vârfurile degetelor mele visătoare şi aprind, în bucătărie, lumina bolnavă de hepatită.
Pun ibricul pentru cafea pe foc şi îmi sprijin capul (blond şi) udat de aburi somniferi, de geamul tare şi sticlos asemeni unui cuţit de inox şi aud cum vocile mele interioare tac.
Şi trec secunde încâlcite în spirale de plastic, înţepate sadic de săgeata unui arc mecanic şi mişună asemeni sutelor de furnici roşii, dintr-un muşuroi incendiat.
Clipesc, secretând peste ochii mei de fotografie alb-negru praf de dimineaţă şi
„Ţi-a fiert cafeaua”, s-a trezit una dintre voci.
Torn licoarea (e un negru ofilit, ca nuanţă) într-o ceaşcă – prin contrast – pură ca o virgină, şi sorb.
Tu dormi fericit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu