Când mă cuibăresc în căldura ta prăoaspătă devin amnezică şi-mi amintesc doar textura moale a vidului lor real şi palpabil, în timp ce-mi abandonez fiinţa într-o existenţă a noastră, de argint fluid. În vidul lor, gândurile se nasc ţipănd sfâşietor, a viaţă; colorate, tari, limpezi, creţe sau macabre.
Pentru unele dintre ele, sunt o mamă rea: le boţesc nervos, le sorb foşnetul şi-apoi le arunc la coş, unde decid să moară, sau încearcă, consecvente, să-mi zgârie creierul până la sânge şi să alunece asemeni smolii înfierbântate, înafară: prin ochi, pe buze, prin pori, arzându-mă, deteriorându-mi imaginea fardată.
Altele, nu că ar fi deosebite, pur şi simplu ştiu cum să se linguşească pe lângă slăbiciunile şi temerile mele, până ajung să le tolerez prezenţa, apoi să le respect spaţiul intim, apoi să le deplâng plecarea atunci când, impusă de inevitabilul discernământ pe care şi-l câştigă atunci când devin majore, trebuie să aprob transfuzia lor din mine în gol.
Dar când sunt cu tine, nu gândesc; ci simt o eliberare divină de banal şi şabloane, simt o zaharisită plăcere curgând prin mine. Te simt, mă simţi şi, totodată, ne lepădăm de orice impuritate reală, devenind inseparabili (ca cerul şi marea).
Când mă cuibăresc în căldura ta proaspătă, trimit naibii toate gândurile şi eliberez din captivitate sentimente şi simţuri, spumegând, din instinct, de dorinţă.
umilul meu blog, unde-mi târăsc de azi pe mâine existenţa virtuală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu