0 days left!

Happy birthday to me.
Blog project failed, pentru ca n-am mai scris zilnic, insa sunt majora. yey. let the party begin. ( legally)

Vseotaki pa hod me is back :) (35 days left)

pentru ca v-am neglijat cu nerusinare, postez acum o serie de texte scrise mai demult, insa nebanuite de sufletul si nevazute de ochiul dumneavoastră (sau, a unora dintre dumneavoastră) ;)

Geometrie inutilă (35 days left)

Viaţa este ca un segment de dreaptă. Fie că mişunăm, ca gângăniile care încearcă să-şi părăsească stupii, muşuroaiele sau culcuşurile în flăcări, sau că ne târâm asemeni râmelor slinoase şi obosite, pe care le observăm în treacăt şi cu o normală nepăsare, după ploaie, trăim pentru a ajunge dintr-un anumit punct de start – să-l numim „A”, într-o staţie terminus – „B”.
Te-ai obişnuit să faci planuri. Multe şi de toate. Iar apoi, asemeni unui copil răsfăţat care-şi dărâmă căsuţa din cuburi colorate şi-i cere, impertinent, lu’ mă-sa să-i cumpere altele (căci, bineînţeles, vrea să construiască o căsuţă mai „male si mai flumoasă”) – tot aşa renunţi şi tu la naivităţi, la vise frumoase şi încrezătoare, pentru a le înlocui cu unele mai realiste.
După care tai şi din acestea... şi tai şi tot scurtez şi renunţi şi tai şi scurtezi până când nu-ţi rămâne decât strictul necesar (sau chiar mai puţin).
Şi ajungi la un moment dat să deschizi ochii şi să VEZI cei 4 pereţi ai camerei, cu tapete decolorate cu fluturi bleu sau frunze, sau flori, sau altceva, căutând un pulovăr gros, sperând că te vei încălzi dacă-l arunci pe tine.
Însă, eşti nevoit să accepţi, lucid şi realist (aşa ai devenit, nu?), că frigul, de fapt, e parte din tine. Încleştat de oase, muşcând din carne, lingându-ţi venele şi, mai ales, devorându-ţi sufletul.
Dar continui să mergi (nu că n-ai vrea să te opreşti, dar nu prea ai încotro – trebuie!) şi, înaintea ta, tot mai vast şi mai încăpător, se întinde vidul.
Un nicăieri mai negru decât moartea şi mai tăios decât frigul din Siberia.
Ai ajuns undeva. Nicăieri. Un blestemat punct x, o nedeterminată în care priveşti cu groază în jur şi te-ntrebi cum dracu ai putut face prostia de a ajunge aici, în nicăieriul ăsta putred, plin de boli şi de metastaze, în vidul ăsta care tuşeşte cu sânge peste tine, dispreţuitor,.
Acest nenorocit, negru, nebunesc, necruţător, nesuferit, nepotrivit nicăieri, în care existenţa devine ilogică. Se alterează.
Anume viaţă, nu existenţă. Şi noroiul există, dar nu trăieşte.
Însă oamenii – oamenii trebuie să trăiască.
Fie că mişunăm sau ne târâm din punctul A în punctul B – important e să ajungem în acest desăvârşit punct de sosire („B” de la beatitudine).
În x oamenilor le este interzis. În x nu există logică, nici împlinire, nici scop.
Şi viaţa este asemeni unui segment de dreaptă.

Bă, cred că asta-i dragoste (35 days left)

Tu în minte. Tu în mine. Tu – pe mâine. Tu departe. Tu în toate.
Ştii ce-aş vrea? Să pot să ghilotinez absenţa ta, care răsfiră cu gesturi ferme sare pe carnea-mi dezvelită.
Vroiam să nu-ţi vorbesc trei zile. Să uit că exişti, să-mi abandonez sufletul şi să-mi ies din minţi încercând să rup lesa de căcat care se cheamă orgoliu, sau demnitate, sau putere de voinţă, sau dracu’ ştie mai cum.
Asta vroiam, cu handicapat sadism, într-o dimineaţă în care nu-mi băusem cafeaua. Era lipsa ta, lipsa fumului scos de ţigările mele, lipsa cafelei şi, în schimb, prezenţa urletului şi a turbării în fibrele mele.
Iad, nu dimineaţă. Iad care se extindea (asemeni reţelelor de fast-food) printre trăiri, în timp ce minutarul meu se holba în gol, înţepenit.
Tu în minte, tu în mine, tu – pe mâine, tu departe, tu în toate.
Te desenez cu o caligrafie de farmacist în fiecare frază şi mă piş pe toate normele şi ideile general acceptate despre cum-trebuie-să-fie-o-relaţie.
Stai în minte, în mine, aproape, în toate. Şi-atât.

Gândurile ei (35 days left)

Când mă cuibăresc în căldura ta prăoaspătă devin amnezică şi-mi amintesc doar textura moale a vidului lor real şi palpabil, în timp ce-mi abandonez fiinţa într-o existenţă a noastră, de argint fluid. În vidul lor, gândurile se nasc ţipănd sfâşietor, a viaţă; colorate, tari, limpezi, creţe sau macabre.
Pentru unele dintre ele, sunt o mamă rea: le boţesc nervos, le sorb foşnetul şi-apoi le arunc la coş, unde decid să moară, sau încearcă, consecvente, să-mi zgârie creierul până la sânge şi să alunece asemeni smolii înfierbântate, înafară: prin ochi, pe buze, prin pori, arzându-mă, deteriorându-mi imaginea fardată.
Altele, nu că ar fi deosebite, pur şi simplu ştiu cum să se linguşească pe lângă slăbiciunile şi temerile mele, până ajung să le tolerez prezenţa, apoi să le respect spaţiul intim, apoi să le deplâng plecarea atunci când, impusă de inevitabilul discernământ pe care şi-l câştigă atunci când devin majore, trebuie să aprob transfuzia lor din mine în gol.
Dar când sunt cu tine, nu gândesc; ci simt o eliberare divină de banal şi şabloane, simt o zaharisită plăcere curgând prin mine. Te simt, mă simţi şi, totodată, ne lepădăm de orice impuritate reală, devenind inseparabili (ca cerul şi marea).
Când mă cuibăresc în căldura ta proaspătă, trimit naibii toate gândurile şi eliberez din captivitate sentimente şi simţuri, spumegând, din instinct, de dorinţă.

minute (35 days left)

1.00
Iar eu privesc în gol.
Culcată, dezvelită, încercând să închid ochii şi să mă rup de realitate.
Respir uniform, mişcându-mi tot corpul şi scoţând un sunet firav şi mort.
1.12
Clipesc şi simt o durere în ochi – aici şi-a găsit extenuarea loc să se aciueze.
De aceea îmi simt corpul greu, muşchii relaxaţi, simt că dorm, doar că sunt conştientă de gândurile pe care le am şi ...scriu.
1.26
Îmi privesc brăţara de argint şi zâmbesc. Pentru că e de la mama şi pentru că mă face să mă gândesc la tine, şi să realizez că mi-e dor. Şi gânduri-gânduri-gânduri lipicioase şi dulci....
1.57
Las pixul, închid ochii şi zâmbesc, vizualizându-ţi făptura cuibărită lângă a mea.
În curând voi adormi şi imaginea va deveni şi mai vie.

Nu e chiar atât de întuneric. Şi e frumos să scrii la lumina lunii.

Portret de familie (35 days left)

Pleosc! A păşit ferm, împrăştiind stropi de jeg din băltoaca în care plateau frunze uscate, un ambalaj de prezervativ şi câteva chiştoace.
L-a luat de mână pe tatăl ei, arătând cu degetul spre clădirea de un albastru şters de peste drum.
- Acolo-i?
- Nu. Taci şi aranjează-ţi fularul.
- Da’ mai avem mult? Întrebă fetiţa smiorcăindu-se şi tărăgănând cuvintele.
- Închide dracului gura şi respiră pe nas; că eu nu mă cac bani, să-mi permit să-ţi cumpăr pastile în fiecare săptămână!
Fetiţa se sperie de vocea nervoasă a tatălui ei şi, după o privire aruncată pe furiş spre faţa roşie, de plastic a acestuia, plecă ochii şi încercă să se ţină după paşii mari ai bărbatului, târându-şi bocancii mici şi plini de noroi, provocând un sunet nesuferit. Au mers în linişte o perioadă, apoi fetiţa întrebă cu nesiguranţă în voce:
- Tata? Tat... Tăticu... Da’ mama când vine?
Faţa bărbatului îngheţă. Ochii lui de-un albastru sticlos reflectau o formă nudă de dispreţ.
- Mă-ta? Nu ştiu... Da’ ce, ţi s-a făcut dor?
- Da, oftă micuţa, muşcându-şi buzele tremurânde. Tata? Da’ ce face mama acolo? Lucrează?
- Suge, curva dracului, suge, rosti bărbatul printre dinţii încleştaţi.
- A??
- Eşti surdă, vaco?! SU-GE! Ia zi şi tu: su-ge!
- Suge... repetă încet copila.
- Curvelor! Mi-aţi mâncat sănătatea şi liniştea...Zdrenţelor... I-ai zis lu’ mă-ta, nu-i aşa? I-ai zis de Anişoara mea...
- Nu i-am spus, tată...
- I-ai zis, târfo, că nu-ţi mai tace gura aia niciodată. I-ai zis, căţea proastă, zdohnituro!
Fetiţa începu a plânge isteric, ştergându-şi periodic nasul cu mâneca, întinzând mucozităţile lipicioase pe obrajii roşii de frig, peste care cădeau lacrimi grele. Bărbia îi tremura, în timp ce încerca să-şi înece sughiţurile şi să rostească:
- Da’ nu… i-am zis...nimiiiic! şi din nou o înecară lacrimile.
Bărbatul păşea nervos, tuşind şi scuipând. O apucă pe copilă de braţul stâng, trăgnd-o după el, făcând-o să se împiedice, în timp ce încerca să nu rămână în urmă. Fularul i se desfăcu şi unul dintre capetele mov, pufoase se târa acum prin noroiul cleios.
Urcară scările unei policlinici vechi, cu ferestre largi. Pe uşa de sticlă era încleiat cu bandă izolatoare un anunţ tapat la maşină, cu caractere chirilice, pe hârtie galbenă.
O femeie bine-făcută, cu ochelari cu ramă aurită ieşi trântind uşa, făcând ca plăcuţa pe care scria cu roşu „Otkrâto” să se bălăbănească.
Bărbatul şi fetiţa urcară scările până la etajul doi şi intrară în sala de aşteptare a unei secţii întunecoase, pe peretele căreia era desenat un romantic peisaj de pădure, deasupra căruia tronau literele albastre ale cuvântului „CARDIOLOGIE”.
- Să stai aici până mă-ntorc, m-ai înţeles? Spuse bărbatul, cu vocea înăsprită de încordare.
- Uhum...
Bărbatul se îndreptă spre un grup de asistente care-l analizau chicotind. Le salută zâmbind politicos şi-şi aşeză mâna pe talia unei roşcate cu decolteu bogat.
Femeia zâmbi larg, dezvelindu-şi gingiile proeminente şi dinţii cu nuanţă gălbuie.
- Să mergem, dragul meu, zise ea.
Cei doi se îndreptau spre camera de consultaţii, în timp ce bărbatul îşi lăsase mâna să alunece pe curul bombat al asistentei hlizite.
Fetiţa i-a văzut, dar n-a spus nimic.