me is back! (?) (38 days left)

Mi s-a reproşat de mai multe ori că nu mai scriu. Iaca na! :D
performance despre dragostea de ţară!!




“Vedeţi? Vedeţi şi voi că arăt tot mai mult a prună uscată? Mâine-poimâine mă duc dracului...
Dar voi, dragii mei, să nu fiţi proşti – că de proşti e plină lumea. Şi poate lumea să zică ce o vrea; voi să rămâneţi împreună şi să iubiţi pământul acesta – cineva trebuie să o facă.”
Voi să rămâneţi împreună.
Voi trebuie să rămâneţi împreună.
Era femeie deşteaptă, mama. Şi bună, aşa, de felul ei.
Mai ştii cum se trezea cu noaptea-n cap, ca să ne facă terci cu lapte? Şi eu scuipam în el.
“Urăsc terciul. Urăsc şi laptele. Laptele pute a...a...brânză!”
Şi mama-mi striga de pe verandă: “Închide-ţi fleanca şi bagă în tine. Să-mi creşti zdravănă; să fii puternică; să aibă bărbată-tu pe ce pune mâna! Ori cum ai vrea? Slăbănoagă şi palidă ca o mortăciune?”
Dar eu “Urăsc terciul!”
Tu strecurai terciul într-o pungă de plastic şi i-l duceai Hitanei.
Hitana avea o blană neagră şi creaţă ca de oaie şi lătra sugrumat la fiecare umbră.
Când aveam vreo 5 ani, mi-ai strâns degetul mic cu uşa de la bucătărie. Şi-acum am semnul. Apoi, ca să mă linişteşti şi să-mi cumperi tăcerea, mi-ai povestit, în timp ce-mi puneai carne tocată pe deget, cum se fac copii.
“Serios?”
“Uhum. Dar să nu-i spui tatei că de la mine ştii...”
Ştii ce-mi pare straniu, până azi? Să primesc răspunsuri la întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată şi nici nu am chef să le pun, pentru că nu mă interesează.
Voi să rămâneţi împreună.
Mai ştii când ai plecat la liceu? Îţi creştea puf pe faţă şi aveai aproape doi metri înălţime.
Îmi amintesc că mama plângea.
Înţelegea ea, femeia, că băiatul ei trebuie să ajungă departe, că e mai bine aşa... dar să-ţi vezi copilul mare şi să ştii că el continuă să crească în timp ce tu continui să mori trebuie să fie la fel de plăcut ca şi cutremurul din ’77.
Plângeam şi eu; aşa credeam că trebuie.
Tata m-a luat în braţe şi
„Fetele frumoase nu plâng. Nu plâng niciodată. Ştii de ce? Dacă o fac, ajung să fie cârpa cuiva. Tu eşti frumoasă? Da? Şi-atunci, de ce boceşti?”
Mai târziu, mă scremeam într-atât de tare să plâng, încât mă bufnea râsul. Dar n-am mai reuşit niciodată să scurg din mine mai mult decât o urmă de umezire trecătoare a genelor.
Cât timp a trecut de atunci? Cât timp a trecut de când ne-am văzut ultima oară?
„Cu frati-tu nu am fost niciodată chemată la şcoală. Vezi diploma asta? E şef de promoţie. Şi a intrat la facultate. În Riga. Ştii cât de greu e să intri în Riga, la studii, cu bursă? Tu o să ajungi frizeriţă, în cel mai bun caz. În cel mai rău, recidivistă.”
Mamă, ce-i aia „recidivistă”?
Te-ai nimerit a fi copilul cuminte, responsabil şi demn de încredere. Eu m-am nimerit a fi copilul extremist şi problematic până la atac de cord.
Şi totuşi, noi doi avem o relaţie de simbioză excepţională. Ne iubim ca doi hulubaşi şi
„Ai grijă de tine, fetiţo!”
„Şi tu să ai, bro.”
Când ai plecat, eu am rămas să descopăr singură Chişinăul.
Să mergi noaptea prin Chişinău, e ca şi cum ai păşi desculţ peste cioburile unui pahar spart, din holul unui spital de psihiatrie.
Asta-i acasă: un nesfârşit şir de oameni cu personalitate, convinşi că ce văd ei e definiţia banală şi seacă a realităţii.
O coadă imensă de babe jegoase, care aşteaptă să le vină rândul, să poată ţipa şi ele la vânzătoare că le-a înşelat cu privire la preţul \ calitatea \ cantitatea franzelei de la „Franzeluţa” (preţ: 2 lei moldoveneşti, 40 bani.)
O tăbliţă a îmulţirii cu câte doi, care azi se iubesc, iar mâine caută moduri subtile (şi creative) de a-şi turna unul celuilalt cianură în cafea.
Bărbaţi care se cred Isus. De fapt, şi femei care cred acelaşi lucru.
Prostituate gata să se desfacă pentru fiecare nespălat care are portofel.
Poliţişti de 18 ani, cărora li se rupe că tu ai copil cu hepatită acasă şi care nu vor decât să scoată din tine bani suficienţi pentru o bere.
Bine la noi e faptul că noaptea nu ard felinarele, aşa că tot rahatul poluant este camuflat de întuneric.
De când ai plecat, ai mai apărut pe-aici vreo două căldări de partide, toate jurând cu mâna pe Biblie că o să facă ordine în ţară, că o să ne ducă (dracului) în Europa, că o să ne dea şi burse, şi salarii, şi mere, şi nuci.
„Daţi-ne parlamentul şi noi vă dăm... o pulă!”
„Voi să rămâneţi împreună şi să iubiţi pământul acesta – cineva trebuie să o facă.”
Copilaşilor dintr-a patra nu le mai plac maşinuţele. Le place să scrie pe bănci „Vasea pidar”, în timp ce undeva, departe, la catedră, o profă cu păr roşu şi 50 kg exces povesteşte despre
„Uite-aşa, măi băieţi, a luptat Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca să aveţi voi o ţară pe care s-o căcaţi mâine. Şi după fiecare luptă câştigată, ridica o mănăstire; ori o biserică...”
Mai are Chişinăul şi o faună bogată, dominată de maidanezi şi motani în călduri însă, dacă ai noroc, se mai poate întâmpla să vezi, pe lângă pădurea de la Telecentru, câte-o văcuţă anorexică, încercând sârguincioasă să găsească vreun fir de iarbă mai puţin toxic, lângă bordura trotuarului răpănos.
Paradoxul constă în faptul că mie îmi place Chişinăul.
Îmi place „Gălbenuşul” de lângă L.T. Gheorghe Asachi, terasa McDonald’s-ului din centru, Valea Morilor şi teatrele.
Îmi place să-l citesc pe Sorokin pe sub bancă, în timpul orei de franceză.
Îmi place să ies la o ţigară în pauza dintre română şi engleză, luni dimineaţă.
Îmi place să beau o bere după cenaclu şi să merg, fără scop, cu troleibuzul 10 până la ultima staţie.
Îmi place cum arată oraşul noaptea, de la etajul 7 din strada Pietrarilor şi mai ales, îmi place să-mi las, obosită, capul pe umărul lui, mirosind plăcut a after-shave, în timp ce taximetristul înjură autostrăzile oraşului meu.
Chişinăul e acasă şi harta Europei nu-i cu nimic mai specială decât teracota de pe Aleea Clasicilor.
Eu îmi iubesc Chişinăul.
„Voi să rămâneţi împreună şi să iubiţi pământul acesta – cineva trebuie să o facă.”


- Sfârşit -