Geometrie inutilă (35 days left)

Viaţa este ca un segment de dreaptă. Fie că mişunăm, ca gângăniile care încearcă să-şi părăsească stupii, muşuroaiele sau culcuşurile în flăcări, sau că ne târâm asemeni râmelor slinoase şi obosite, pe care le observăm în treacăt şi cu o normală nepăsare, după ploaie, trăim pentru a ajunge dintr-un anumit punct de start – să-l numim „A”, într-o staţie terminus – „B”.
Te-ai obişnuit să faci planuri. Multe şi de toate. Iar apoi, asemeni unui copil răsfăţat care-şi dărâmă căsuţa din cuburi colorate şi-i cere, impertinent, lu’ mă-sa să-i cumpere altele (căci, bineînţeles, vrea să construiască o căsuţă mai „male si mai flumoasă”) – tot aşa renunţi şi tu la naivităţi, la vise frumoase şi încrezătoare, pentru a le înlocui cu unele mai realiste.
După care tai şi din acestea... şi tai şi tot scurtez şi renunţi şi tai şi scurtezi până când nu-ţi rămâne decât strictul necesar (sau chiar mai puţin).
Şi ajungi la un moment dat să deschizi ochii şi să VEZI cei 4 pereţi ai camerei, cu tapete decolorate cu fluturi bleu sau frunze, sau flori, sau altceva, căutând un pulovăr gros, sperând că te vei încălzi dacă-l arunci pe tine.
Însă, eşti nevoit să accepţi, lucid şi realist (aşa ai devenit, nu?), că frigul, de fapt, e parte din tine. Încleştat de oase, muşcând din carne, lingându-ţi venele şi, mai ales, devorându-ţi sufletul.
Dar continui să mergi (nu că n-ai vrea să te opreşti, dar nu prea ai încotro – trebuie!) şi, înaintea ta, tot mai vast şi mai încăpător, se întinde vidul.
Un nicăieri mai negru decât moartea şi mai tăios decât frigul din Siberia.
Ai ajuns undeva. Nicăieri. Un blestemat punct x, o nedeterminată în care priveşti cu groază în jur şi te-ntrebi cum dracu ai putut face prostia de a ajunge aici, în nicăieriul ăsta putred, plin de boli şi de metastaze, în vidul ăsta care tuşeşte cu sânge peste tine, dispreţuitor,.
Acest nenorocit, negru, nebunesc, necruţător, nesuferit, nepotrivit nicăieri, în care existenţa devine ilogică. Se alterează.
Anume viaţă, nu existenţă. Şi noroiul există, dar nu trăieşte.
Însă oamenii – oamenii trebuie să trăiască.
Fie că mişunăm sau ne târâm din punctul A în punctul B – important e să ajungem în acest desăvârşit punct de sosire („B” de la beatitudine).
În x oamenilor le este interzis. În x nu există logică, nici împlinire, nici scop.
Şi viaţa este asemeni unui segment de dreaptă.